Feeds:
Articole
Comentarii

Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar (limba latina: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic si militar roman. Rolul sau a fost unul instrumental în transformarea Romei din Republica în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizata de Cezar, a extins lumea romana pâna la Oceanul Atlantic, introducând influente romane în ceea ce avea sa devina mai târziu Franta, fapt ale carei consecinte se simt chiar si astazi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romana în Marea Britanie.

Cezar a iesit învingator într-un razboi civil, devenind astfel conducator indiscutabil al lumii Romane, si a initiat o vasta actiune de reformare a societatii romane si a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viata si a centralizat puternic deja sovaitorul guvern al Republicii slabite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, comploteaza pentru a îl asasina, în speranta de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea razboi civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) si Republicani (Brutus, Cassius si Cicero, printre altii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Batalia de la Philippi si stabilirea formala a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu si Lepidus împarteau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian si Antoniu au condus la un nou razboi civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Batalia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Aceasta perioada de razboaie civile a transformat Republica Romana în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelasi timp si fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împarat.

Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notari: Commentarii (Comentarii), si multe detalii ale vietii sale sunt înregistrate mai târziu de catre istorici precum Suetonius, Plutarh, si Cassius Dio.

Cezar s-a nascut la Roma, într-o bine-cunoscuta familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea ca descinde din Iulus, fiul printului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeitei Venus. Mitul spune ca nasterea lui Cezar a fost posibila prin cezariana, însa este foarte putin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei constructii antice (insula) în Suburba, un cartier al clasa mijlocii a Romei.

Familia lui Cezar, desi provenind din descendenti patricieni aristocratici, nu era avuta, dupa standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obtinut proeminente remarcabile în vremurile copilariei sale, desi, în generatia tatalui sau, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Matusa sa paterna, Iulia, s-a casatorit cu Gaius Marius, un general talentat si totodata reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogati oameni din Roma la vremea respectiva, influenta sa politica aducând averi considerabile si familiei lui Cezar.

Spre sfârsitul vietii lui Marius, în 86 î.Hr., politica interna atinse un punct de ruptura. În aceasta perioada, politicienii romani erau, în general, divizati în doua partide: Populares, care îl includea pe Marius, si Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O însiruire de dispute între cele doua partide a condus la un razboi civil, deschizând eventual calea lui Sulla catre postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorita conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era si casatorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânara fiica a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius si inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrautati situatia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp dupa ce Cezar împlineste 15 ani, tatal sau se îmbolnaveste si moare. Atât tatal, cât si Marius, i-au lasat majoritatea proprietatilor si averilor detinute lui Cezar.

Astfel, când Sulla a câstigat razboiul civil si a început programul sau de proscriere, Cezar, nici macar trecut de 20 de ani, se afla într-o situatie dificila. Sulla i-a ordonat lui Cezar sa divorteze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat si a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a gratiat pe Cezar si familia sa si i-a permis sa se reîntoarca la Roma. Într-un moment profetic, se spune ca Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lasa în viata pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicarii exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a carui viata o doresti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va rasturna partea de nobili a caror cauza o sustii alaturi de mine; caci în acest singur Cezar vei gasi multi precum Marius“.

În ciuda gratierii oferite de Sulla, Cezar nu a ramas în Roma si s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia si Cilicia. Desi înca aflat în Asia Mica, Cezar era implicat în mai multe operatiuni militare. În 80 î.Hr., aflat înca sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bataliei, Cezar a dat dovada de atâta bravura personala pentru salvarea vietilor legionarilor, încat a primit mai târziu distinctia corona civica (coroana de ghinda). Distinctia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant si purtata în public, chiar si în prezenta membrilor Senatului Romei, toata lumea era obligata sa se opreasca si sa aplaude prezenta purtatorului acesteia.

La Roma, în 78 î.Hr., odata cu moartea lui Sulla, Cezar îsi începe cariera politica în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, si pentru atitudinea sa nemiloasa în procesele împotriva fostilor guvernatori notorii pentru înselaciune si coruptie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Exista cineva ce are calitatea de a vorbi mai buna decât Cezar?“ Tintind catre perfectiune în retorica, Cezar a calatorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice si oratorice sub faimosul învatator Apollonius Molo.

În drumul spre insula greaca, Cezar a fost rapit de catre pirati cilicieni în Marea Mediterana. Când acestia au cerut o rascumparare de douazeci de talenti, acesta le-a râs în nas, spunând ca nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat sa ceara cincizeci. Acestia au acceptat si Cezar si-a trimis discipolii catre variate orase pentru a colecta banii de rascumparare. În total, a fost retinut pentru treizeci si sase de zile, timp în care i-a amenintat deseori, pe un ton ironic, ca îi va crucifica. Tinându-se de cuvânt, imediat dupa ce a fost rescumparat si pus în liberatate, Cezar a organizat o forta navala, capturând piratii si fortareata din insula acestora si ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalti pirati. Dar pentru faptul ca piratii îl tratasera bine pe durata rapirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora sa le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinta.

Dupa întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din pacate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni dupa legiuni pentru a rezolva situatia, dar Spartacus iesise învingator de fiecare data. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de catre Adunarile romane, primul sau pas în viata politica. În sfârsit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocarii prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre putinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranta. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru aceasta cauza, iar Crassus a adunat sase legiuni noi, recrutându-l si pe tânarul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii sai pentru slujba de avocat. Dupa o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreuna, Cezar si Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi sa avanseze în cariera. Însa triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar devine vaduv, dupa moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort si el. În acelasi an o pierde si pe matusa sa, Iulia, de care era foarte atasat. Aceste doua decese l-au lasat pe Cezar în postura de a creste singur o fiica înca minora, Iulia Cezaris. Nu exista traditia ca femeile romane sa aiba parte de funeralii publice fastuoase, însa Cezar a încalcat traditia si le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile matusei Iulia au fost încarcate de conotatii politice, Cezar insistând ca masca mortuara sa aiba înfatisarea lui Marius. Desi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântari au fost interpretate de oponentii sai politici ca propaganda pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.

Cezar a fost ales chestor de catre Adunarea Poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani, dupa cum stipuleaza în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o provincie romana situata în Portugalia de astazi si sudul Spaniei. Ca ofiter administrativ si financiar, perioada a fost în genere lipsita de evenimente însa, în timp ce se afla în Hispania, a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune ca s-ar fi oprit si ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reactie, a raspuns simplu: „Crezi ca sunt lipsit de motive pentru a plânge, când eu consider ca la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe natiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.

Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor si i s-a permis sa se întoarca la Roma. În ciuda durerii de a-si fi pierdut sotia, despre care toate relatarile sugereaza ca ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recasatorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însa, de aceasta data, a ales o unire ciudata. Nepoata lui Sulla si fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea sa fie viitoarea sa sotie. Desi parând a intra în rândurile senatorilor optimati, celelalte actiuni ale lui Cezar aveau putin de-a face cu politica conservatoare, si el si-a continuat drumul spre sprijinirea politicii populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia, ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în solutionarea problemelor cu piratii cilicieni. Mai târziu, în fata asprei rezistente a optimatilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei unica si cuprinzatoarea comanda a întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur, construirea unei relatii cu marele general al Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre Pompei si binefacatorul lui Cezar, Crassus, parea a avea putin efect asupra lui Cezar. Crassus a continuat sa suporte enormele datorii ale lui Cezar si în anii care au urmat.

Pe lânga sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al Drumului Appian. Întretinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae si trecea dincolo de calcâiul gheatei Italiei, era o pozitie importanta si de profil înalt. Desi pe plan personal necesita costuri enorme, pozitia oferea foarte mare prestigiu unui tânar Senator, iar sprijinul acordat de Crassus a facut întreaga sarcina realizabila pentru Cezar. În acest timp, Cezar si-a continuat cariera judiciara pâna în clipa alegerii sale ca curule aedile, în 65 î.Hr., alaturi de Bibulus, un tânar rival, membru al factiunii Optimatilor.

Pozitia de magistrat a fost urmatorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea si îngrijirea templelor, cladirilor publice, traficului si alte aspecte ale vietii de zi cu zi din Roma; poate ca mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sarbatorilor statului si administrarea Circului Maximus. Cezar s-a împrumutat pâna la punctul financiar de ruina, în aceasta perioada, însa si-a intensificat popularitatea ireversibil printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase, si proiectele de constructie propuse de el – ambitioase. Într-un spectacol în onoarea tatalui sau, Cezar a înfatisat 320 de perechi de gladiatori înzestrati cu armura de argint, la un cost enorm.

Cezar si-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simtit ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl facea aproape de neatins. Puteau încerca, însa, sa blocheze traseul sau politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat sa preia conducerea pentru reprimarea unei turbulente în Egipt, dar nu a fost capabil sa câstige destul sprijin pentru a obtine acest post. Cezar si-a încheiat anul ca edil în glorie, însa în faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talenti de aur (o suma echivalenta cu câteva milioane de euro, la cursul valutar actual), amenintând astfel viitorul carierei sale. Co-edilul sau, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, prin comparatie, încât avea sa îsi proclame mai târziu frustrarea ca, pentru întrega perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împartit laudele cu acesta.

Succesul sau ca edil a fost, însa, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a mortii predecesorului sau, Quintus Caecilius Metellus Pius. Pozitia însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publica) — în For, implicând responsabilitate asupra tuturor treburilor religioase romane si custodia asupra virginelor lui Vesta de sub acoperisul sau. Pentru Cezar, numirea însemna si usurarea datoriilor sale; de asemenea, îi conferea o putere considerabila, existând si oportunitatea acumularii unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durata temporala definitiva si, desi în termeni tehnici nu reprezenta o pozitie politica, oferea si avantaje considerabile în tratarea cu Senatul si legislatia.

Debutul ca Pontifex a fost marcat, însa, de un scandal. În urma mortii sotiei sale, Cornelia, Cezar s-a casatorit cu Pompeia, o nepoata a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca sotie de Pontifex si o importanta matrona (latina: femeie casatorita), Pompeia era responsabila de organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor si considerat sacru. Însa Publius Clodius Pulcher a reusit sa patrunda în casa în care se desfasura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat un sacrilegiu absolut, si Pompeia a primit o scrisoare de divort. Însusi Cezar a recunoscut ca ea ar putea fi inocenta în acest complot, dar a afirmat: „Sotia lui Cezar, ca si întreaga familie a lui Cezar, trebuie sa fie deasupra suspiciunilor.“

63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, ci pentru însasi Republica Romana. Cezar a candidat si a câstigat alegerile pentru postul de Praetor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte sa se fi instalat, macar, în noul sau post, izbucneste Conspiratia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în conflict direct cu Optimatii înca o data. Lucius Sergius Catilina, de doua ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzatii de planificare a rasturnarii republicii prin rebeliune armata. Vina lui Calilina este disputata. La alegerile ce au avut loc în preajma finelui lui 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorala consulara.

La putin timp dupa aceasta, Crassus a primit scrisori anonime, ce îl informau ca diversi senatori trebuie sa paraseasca Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspiratia Senatului. Multi dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinsi ca Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câstig politic. Elocventa oratorica a lui Cicero, însa, a convins Senatul ca acest complot necesita masuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre altii, a devenit prima tinta. Ca raspuns, acesta a decis sa fuga din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Acesta însa a esuat, iar Catalina a plecat pentru a se alatura rebeliunii din Etruria.

Ca rezultat, au fost condamnati la moarte si executati cinci romani notabili, aliatii lui Catilina, fara proces. Singura optiune alternativa ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosita înainte; daca ar fi fost exilati, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda armatelor lui Catilina în Etruria. Senatul a deliberat pe aceasta tema, Cezar aflându-se printre putinii care au pledat împotriva pedepsei capitale.

Daca Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, acest fapt nu i-a cauzat nici un rau durabil. În anii urmatori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din aceasta pozitie de elita si-a promovat înca o data politica populares. A cerut un cont destinat restaurarii capitalei, pe care optimatii, însa, l-au refuzat. Fara succes în aceasta încercare, si-a întarit alaturarea cu Pompei, ce urma sa se întoarca în curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a nelinistit pe optimati, care se temeau de un mars în stilul lui Sulla catre Roma si dictatura. Aveau nevoie sa prezinte orasul si împrejurimile sale ca un mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însa, a adus problema în fata Senatului, cerând ca lui Pompei sa-i fie permisa venirea în Italia si restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos si Pompei, dar Cato a înfrânt motiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alatura lui Pompei, iar Cezar a fost înlaturat din pretoriat. Când multimea venita în sprijinul lui Cezar a amenintat violent, el a fost reabilitat în functie. Cezar a potolit multimea înainte de a se ajunge la violenta.

Spre finele activitatii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale. Crassus i-a sarit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de denari. În cele din urma, pâna în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odata cu aceasta numire, creditorii sai s-au retras, permitându-i un statut chiar profitabil. Parasirea Romei chiar înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit ca Cezar nu voia sa îsi asume niciun risc.

Cezar si personalul sau au calarit în forta, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimtit viitoarea sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai multi membri al anturajului sau au notat barbaricul si, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-si ambitia, a replicat: „Din partea mea, as prefera sa fiu primul om între acesti insi, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Cezar si-a întarit relatia cu popoarele galice, care s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de mai târziu.

Odata sosit în Hispania, Cezar si-a construit o reputatie deosebita în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. si 60 î.Hr., a câstigat batalii considerabile împotriva triburilor galiciene si lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii sai l-au aclamat ca imperator pe câmpul de lupta, ceea ce reprezenta consideratia vitala pentru a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla acum în fata unei dileme. Dorea sa candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. si trebuia sa fie prezent în Roma pentru aceasta, dar voia si sa primeasca onorul pentru un triumf. Optimatii vor folosi aceasta problema împotriva sa, fortându-l sa astepte la portile orasului, asa cum era obiceiul, pâna când avea sa i se confirme triumful. Întârzierea avea sa îl coste pe Cezar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul si îl va pune în fata unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înalta functie din Republica Romana.

Vlad Ţepeş

Vlad Tepes (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit adesea si Dracula sau Draculea, a domnit în Tara Româneasca în anii 1448, 1456-1462 si 1476. S-a nascut la Sighisoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Tara Româneasca si-a obtinut temporar independenta fata de amenintarea otomana. Vlad Tepes era vestit datorita cruzimii sale si datorita faptului ca îsi tragea inamicii în teapa. Din porunca sa sute de oameni au fost executati în acest mod. Datorita disputelor cu negustorii brasoveni, acestia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, desi „cruzimea” sa era obisnuita în acele timpuri.

Cartea lui Bram Stoker, Dracula, nu se bazeaza în mod direct pe domnia cruda a lui Vlad Dracul, ci este o fictiune ce se petrece în Transilvania si Anglia secolului XIX. Totusi, datorita domniei sale sângeroase, Stocker a imortalizat imaginea lui Vlad Tepes (Dracula) printr-un vampir însetat de sânge. De pe urma succesului romanului, provincia româneasca Transilvania este asociata personajului fictiv Dracula. Importanta istorica a lui Vlad a fost recent demonstrata de profesorul Radu Florescu în cartea sa, Search of Dracula: The History of Dracula and Vampires (În Cautarea lui Dracula: Istoria lui Dracula si a Vampirilor, ISBN 0395657830).

În 1453, Imperiul Bizantin a fost înlocuit de Imperiului Otoman, care îsi obtine controlul asupra Constantinopolului (pronuntia turca Istanbul) si care au continuat sa asedieze Europa. În cele din urma, au ajuns sa controleze mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, partial Ungaria, partial România, Bulgaria, Armenia si Grecia), dar ajunsi la portile Vienei au fost nevoiti sa se întoarca. Potrivit legendei, Dracula a fost un print care a luptat pentru a-si apara granitele, îngrozindu-si atacatorii, musulmani sau crestini, omorând fara mila.

Dracula Vlad Tepes al III-lea s-a nascut în noiembrie sau decembrie 1431, în cetatea Sighisoara, Transilvania. Tatal sau, Vlad al II-lea Dracul, a fost atras în Ordinul Dragonului cu aproape un an înainte. Ordinul – care poate fi comparat cu Ordinul Maltei sau cu Ordinul Cavalerilor Teutoni – era o societate militaro-religioasa, ale carei baze au fost puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, Rege al Ungariei (mai tâziu Sfânt Împarat Roman) si de cea de-a doua sotie a sa, Barbara Cilli.

Simbolul Ordinului era Dragonul. Principalele scopuri ale unor astfel de ordine fraternale erau protejarea intereselor catolicismului si cruciada contra turcilor otomani. Exista mai multe motive pentru care aceasta societate este relevanta cu referire la Vlad Dracul. În primul rând, explica provenienta numelui Dracul (dragonul): boierii care stiau de încorporarea lui Vlad al II-lea în Ordinul Dragonului, au decis sa-l numeasca Dracul. Draculea ar putea însemna fiul lui Dracul si era frecvent utilizat de Vlad Tepes în corespondenta oficiala. Un al doilea element important al acestui Ordin, din care s-a inspirat Stoker pentru a-si crea personajul demonic, era îmbracamintea oficiala a Ordinului – o capa neagra peste o haina rosie – ce era purtata doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Isus Cristos.

Un alt nume utilizat, în special de oamenii de rând, era porecla „Tepes”, care înseamna cel care trage în teapa; trasul în teapa era metoda sa favorita de executie. Chiar si turcii îl denumeau Kazikli Bey, însemnând Printul Tepes. Acest nume a fost utilizat pentru prima oara într-o cronica valaha din 1550 si s-a pastrat în istoria româna.

Începutul domniei
În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Tarii Românesti (una dintre cele trei provincii românesti, celelalte doua sunt Moldova si Transilvania) si s-a stabilit la Curtea domneasca de la Târgoviste, unde Vlad Tepes si-a urmat tatal si a trait sase ani. În 1442, din motive politice, Vlad si fratele sau mai tânar, Radu cel Frumos au fost luati ostatici de catre sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a stat ostatic pâna în 1448, în timp ce fratele sau a ramas pâna în 1462. Aceasta perioada de captivitate a jucat un rol important în ascendenta la putere a lui Vlad; cel mai probabil în aceasta perioada a adoptat acel punct de vedere al vietii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat dupa ce l-au informat de moartea tatalui sau în 1447 – asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Tarii Românesti. El a aflat si despre moartea fratelui sau mai mare, Mircea, si despre cum cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul a fost torturat si îngropat de viu de boierii de la Târgoviste.

La vârsta de 17 ani, Vlad Tepes, sustinut de o cavalerie turceasca si un contingent de trupe împrumutate lui de pasa Mustafa Hassan, a facut primul pas în cucerirea tronului valah. Dar, doua luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care si-a reluat tronul. Pentru a-si asigura a doua si cea mai lunga domnie, Vlad al III-lea a fost nevoit sa astepte pâna pe 20 august 1456, când a avut satisfactia de a-si omorî dusmanul de moarte si asasinul tatalui sau. Primul act important de razbunare a fost indreptat catre boierii din Târgoviste, vinovati de moartea tatalui si a fratelui sau. În duminica de Pasti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiara. Cei mai batrâni au fost trasi în teapa, iar ceilalti au fost fortati sa strabata pe jos drumul de o suta de kilometri din capitala pâna la Poenari, unde au fost fortati sa construiasca o fortareata pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Arges. Cei care au murit au fost înlocuiti, astfel domnitorul reusind sa creeze o noua nobilime si sa obtina o fortareata pentru viitoare urgente.

Vlad Tepes era cunoscut pentru tehnicile sale de pedepsire brutale. Conform detractorilor sasi (din Transilvania), el ordona adeseori ca oamenii sa fie jupuiti de piele, fierti, decapitati, orbiti, strangulati, agatati, arsi, fripti, ciopârtiti, batuti în cuie, îngropati de vii, înjunghiati etc. De asemenea, îi placea sa le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale si limba. Însa metoda sa favorita era trasul în teapa, de unde a provenit porecla de Tepes, cel care trage în teapa. Aceasta tehnica a fost folosita în anii 1457, 1459 si 1460 contra negustorilor transilvaneni care au ignorat legile sale de comert. Incursiunile pe care le facea între sasii din Transilvania erau de asemnea acte de protectionism menite sa protejeze activitatile comerciale din Tara Româneasca. În acea perioada era obisnuit ca pretendentii la tronul Tarii Românesti sa gaseasca sprijin în Transilvania, de unde asteptau momentul potrivit pentru a actiona.

Povestiri despre Vlad Tepes

Theodor Aman – Vlad Tepes si solii turciExista multe povestiri si anectode care surprind filozofia lui Vlad al III-lea Dracula. El era recunoscut pentru chemarea sa apriga la onestitate si ordine. Aproape orice infractiune, de la minciuna si furt pâna la omor, puteau fi pedepsite prin trasul în teapa. Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-le a lasat o cupa de aur la vedere, în piata centrala din Târgoviste. Cupa putea fi folosita de calatorii însetati, însa trebuia sa ramâna în piata. Conform surselor istorice,în timpul domniei sale, aceasta nu a fost niciodata furata si a ramas aproape nefolosita.

Vlad al III-lea era de asemenea preocupat ca toti locuitorii tarii sa munceasca si sa fie productivi pentru comunitate. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi si cersetori ca pe niste hoti. Ca urmare, într-o zi toti vagabonzii si bolnavii din Tara Româneaca au fost invitati la curtea domneasca din Târgoviste pentru ospat. Dupa ce invitatii au mâncat si au baut, el i-a întrebat daca ar vrea sa nu mai fie niciodata saraci. Dupa ce a primit un raspuns pozitiv, a ordonat ca hala sa fie închisa si incendiata. Nimeni nu a supravietuit.

O alta poveste spune ca doi calugari care au intrat în Tara Româneasca, au venit sa-l viziteze pe Vlad la castelul sau. Calugarii stiau de reputatia cruda a lui Vlad si când acesta le-a cerut parerea despre domnia sa, acestia au raspuns în mod diferit. Unul a mintit, spunând ca Vlad era un dur, dar totusi doar un print, iar celalalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortura. Relatarile difera în a spune care din cei doi calugari au fost trasi în teapa.

Conflictul cu Imperiul Otoman
La începutul lui 1462, Vlad a lansat o campanie împotriva turcilor pe Dunare, omorând peste 38.000 de oameni. Datorita faptului ca emisarii au refuzat sa-si dea turbanele jos în fata sa, Vlad s-a asigurat ca emisarii vor ramâne cu ele asa, poruncind sa le fie batute cuie în capete. De asemenea, refuzul dat cererii unor emisari turci de a plati tribut, l-a infuriat pe sultanul Mehmed. Acest gest de împotrivire a fost riscant, armata sultanului Mehmed al II-lea fiind cu mult mai puternica decât cea a Tarii Românesti. Când sultanul a aflat despre executia brutala a celor doi trimisi ai sai, acesta s-a hotarât sa-l distruga pe Vlad o data pentru totdeauna. Astfel, sultanul a ordonat lansarea unui masiv atac asupra Valahiei, cu scopul de a o transforma într-o provincie turceasca. A intrat în Tara Româneasca cu o armata de trei ori mai mare decât cea a lui Vlad Tepes. Gasindu-se fara aliati, Vlad al III-lea a fost nevoit sa se retraga la Târgoviste, sa-si arda propriul sat si sa otraveasca fântânile din drum, pentru ca armata turceasca sa nu gaseasca nimic de baut sau de mâncat în drum. În iarna anului 1462, Vlad a reusit sa obtina multe victorii. În timpul unei invazii, când sultanul, epuizat, a ajuns aproape de capitala, s-a confruntat cu o vedere înspaimântatoare: mii de tepe sustineau îmbracamintile a peste 20.000 de captivi turci, o scena terifianta care a fost poreclita mai târziu „Padurea Tepelor”. Aceasta tactica de teroare aranjate deliberat de Vlad al III-lea a avut efectul scontat. Imaginea a avut un efect puternic asupra celor mai de încredere ofiteri ai lui Mehmed, iar sultanul, obosit si înfometat, a recunoscut înfrângerea si s-a întors la Istanbul (merita mentionat ca pâna si Victor Hugo, în „Legende des Siècles”, aminteste de acest incident unic).

Dupa retragerea din teritoriul Valah, Mehmed l-a pus pe Radu cel Frumos, fratele mai mic al lui Vlad Tepes si favoritul turcilor la tronul valah, în capul armatei turcesti. Acesta, alaturi de detractorii lui Vlad, si-a urmarit fratele pâna la castelul Poenari, de pe Arges.

Conform legendei, atunci a fost momentul în care sotia lui Vlad, pentru a scapa de temnita turceasca, s-a sinucis aruncându-se de pe o creasta înalta – o scena exploatata de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula. Vlad a reusit sa scape asediului fortaretei sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câtiva tarani din satul Arefu, a reusit sa ajunga în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însa, Matei l-a arestat si l-a întemnitat în capitala Ungariei, Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat pentru ca dupa unii istorici prin faptul ca a fost direct dus la Budapesta, Vlad a fost protejat de sasii care voiau sa îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca print al Valahiei pentru a treia oara în 1475, însa s-a bucurat de o perioada foarte scurta de domnie. A fost asasinat la sfârsitul lunii decembrie 1476. Corpul sau a fost decapitat si capul trimis sultanului, care l-a asezat într-o teapa, ca dovada a triumfului asupra lui Vlad Tepes. S-a emis ipoteza ca „Draculea“ ar fi fost îngropat la Manastirea Snagov, pe o insula din apropierea Bucurestilor. Examinarile recente au aratat ca „mormântul“ lui Tepes de la manastire contine doar câteva oase de cal datate din neolitic si nu ramasitele adevarate ale domnului valah. Dupa opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locatia manastirii Comana, ctitoria voievodului.

Nu este cunoscut exact motivul pentru care Bram Stoker l-a luat ca model pentru personajul sau fictiv pe printul Valahiei din secolul XV. Unii istorici au propus ideea ca Stoker ar fi avut o relatie de amicitie cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), si este posibil ca acesta sa îi fi dat informatii despre Vlad Tepes. Mai mult, faptul ca Dr. Abraham Van Helsing îl mentioneaza pe prietenul sau Arminius în romanul din 1897 ca sursa a cunostintelor sale despre Vlad al III-lea numit Dracula, pare sa sprijine aceasta ipoteza. Trebuie retinut si faptul ca aceasta pare sa fie singura cauza, neexistând o legatura reala între Vlad Draculea din istorie (1431-1476) si mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mentiuni istorice si experiente personale pentru a realiza un personaj complex. Este posibil ca Bram Stoker sa fi studiat cronicile sasilor, un soi de carti cu benzi desenate, care se puneau în vânzare prin târguri si iarmaroace, care se gaseau în colectiile British Museum. Pe de alta parte, merita mentionat faptul ca detractorii politici principali ai lui Vlad – în general sasii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului drac pentru a umbri reputatia printului. Astfel ar putea asocierea dintre cele doua sensuri ale cuvântului, dragon si diavol, sa explice o legatura mai puternica între Vlad Tepes si vampirism?

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!